În seara asta a fost toamnă. Cerul s-a îmbolnăvit, adică s-a îmbolnăvit de-a binelea. O atmosferă apăsătoare și-a făcut simțită prezență, urmând ca ai mei ochi verzi să ia în primire acel strat gălbui de atmosferă care s-a așezat numaidecât peste al nostru mic orășel. „Tata, hai să vezi ce galben e afară” „Cum adică? Ce e galben?” „Totul, tată, totul..”
Orașul a apus, la fel cum vom apune și noi la un moment dat, mă gândeam. Fiindcă așa arată sfârșiturile; sfârșiturile sunt precum nuanțele toamnei, un galben maroniu și-o frunză veștejită; o șoaptă a vântului și o șuierare a frunzelor copacilor – un fulger, și-apoi tăcere. Apoi negrul prinde contur și se uniformizează cu fiecare secundă trecută, cu fiecare bătaie a inimii, cu fiecare răsuflare îngreunată. Întuneric. Un întuneric dens străbate orașul împroșcând cu dezgust trecătorii obișnuiți de pe stradă. „Bă, ce ți-o fi și cu vremea asta, zici că-i din filmu’ ăla de groază, frate” „Ia uită-te bă ce ploaie vine, îi numa’ opt jumate și-i deja așa întuneric. Ce vreme de căcat, fra’, poate se mai ia acum și curentu’ și nu mă pot uita la meci, rahat!”
Sfârșitul ăsta, însă, a fost cea mai faină chestie la care am luat parte în ultima perioadă. Să asculți natura cum se pregătește să se stingă pentru o vreme, să privești cerul plin de nori care se mișcă în neștire, să te lași pătruns de un vânt de toamnă sec, dar totodată hotărât; să guști dintr-un întuneric pur, tomnatic.
Pe fundal se revarsă o melodie destul de cunoscută de la Nightwish. O aveam într-un playlist de foarte mult timp, într-un playlist peste care am dat întâmplător recent. N-am știut cu ce să o asociez, pur și simplu; tot ce știam era că eram legată într-un fel de melodia aia. Cred că în seara asta am aflat de ce. Melodia aia era toamna sufletului meu; dintotdeauna fusese.
