„Tata, hai să vezi ce galben e afară”

În seara asta a fost toamnă. Cerul s-a îmbolnăvit, adică s-a îmbolnăvit de-a binelea. O atmosferă apăsătoare și-a făcut simțită prezență, urmând ca ai mei ochi verzi să ia în primire acel strat gălbui de atmosferă care s-a așezat numaidecât peste al nostru mic orășel. „Tata, hai să vezi ce galben e afară” „Cum adică? Ce e galben?” „Totul, tată, totul..”

Orașul a apus, la fel cum vom apune și noi la un moment dat, mă gândeam. Fiindcă așa arată sfârșiturile; sfârșiturile sunt precum nuanțele toamnei, un galben maroniu și-o frunză veștejită; o șoaptă a vântului și o șuierare a frunzelor copacilor – un fulger, și-apoi tăcere. Apoi negrul prinde contur și se uniformizează cu fiecare secundă trecută, cu fiecare bătaie a inimii, cu fiecare răsuflare îngreunată. Întuneric. Un întuneric dens străbate orașul împroșcând cu dezgust  trecătorii obișnuiți de pe stradă. „Bă, ce ți-o fi și cu vremea asta, zici că-i din filmu’ ăla de groază, frate” „Ia uită-te bă ce ploaie vine, îi numa’ opt jumate și-i deja așa întuneric. Ce vreme de căcat, fra’, poate se mai ia acum și curentu’ și nu mă pot uita la meci, rahat!”

Sfârșitul ăsta, însă, a fost cea mai faină chestie la care am luat parte în ultima perioadă. Să asculți natura cum se pregătește să se stingă pentru o vreme, să privești cerul plin de nori care se mișcă în neștire, să te lași pătruns de un vânt de toamnă sec, dar totodată hotărât; să guști dintr-un întuneric pur, tomnatic.

Pe fundal se revarsă o melodie destul de cunoscută de la Nightwish. O aveam într-un playlist de foarte mult timp, într-un playlist peste care am dat întâmplător recent. N-am știut cu ce să o asociez, pur și simplu; tot ce știam era că eram legată într-un fel de melodia aia. Cred că în seara asta am aflat de ce. Melodia aia era toamna sufletului meu; dintotdeauna fusese.

IMG_2825 IMG_2822 IMG_2838 IMG_2858 IMG_2857 IMG_2846 IMG_2844


Vis de vară

10440195_673137979434679_6380841801102672607_nVis de vară.

Să-ți cuprind cu mâinile-mi sălbatice chipul tău diafan, brăzdat de un zâmbet șters.
Să-mi las trupul ghidat de dansul valului care mă poartă într-o îmbrățișare caldă, infinită până la trupul tău.
Să-ți urmăresc ochii adânci îngropați în adâncul acestei mări ce ne unește.
Să mă izbesc de țărmul rece și pustiu, să-ți simt buzele sărate -urmărindu-le pe ale mele buze vineții.
Să-mi simt oasele spulberate, să-mi învăluie albastrul-verzui al mării ființa, să simt că îi aparțin.
Să mă pierd în tine, în tine și-n visul tău.
Să-mi săruți zâmbetul strivit, să mi-l mângâi și să-l îmbrățișezi.
Să mă scufund în ființa ta, să fiu a ta, să-mi aparți.
Să fii tu.
Să fiu eu.

August, 2014


Dor

large (55)

să-ți simt atingerea neîntreruptă,
nevinovată
să-ți gust din ai tăi ochi reci
pe care ființa-mi flămândă
îi caută în neștire
să mă pierd sub pleoapele tale
să-ți fiu somnul acela dulce
și mult așteptat

să mă lași să-mi astâmpăr dorul.

August, 2014


Un tren gonind

Continui să-mi cânți sufletul cu atingerea ta vastă și firavă, să mi-l acorzi pe-o notă joasă, să-mi zgudui și ultima fărâmă a pământului ce mi-a mai rămas sub picoare.

Tu-mi capturezi cuvintele ce corpul mi le rostește și le ascunzi în a ta caldă îmbrășiare.
Tu-mi ești luna albastră-n în miez de noapte ce-mi perturbă somnul și-mi accelerează pulsul.

Tu-mi ești parfumul trupui tău ce l-ai uitat în acel tren, la acea oră târzie.
Tu-mi ești totul și nimic, iar noi suntem un tren gonind, o atingere, o tresărire, o scânteie, un peron și, în cele din urmă, o amintire.

August, 2014

poiuhgfcvb


Insomnie

Hârtia mi-e glasul răgușit pierdut în orizontul rupt din stele iar vorbele-mi sunt frivole șiruși de însemnări neregulate pătate de cerneala unei dulci insomni. Mă-mbăt cu parfumul unei ore târzi în noapte și pășesc greori către apusul de trăiri ce se năruie în neant. Tușesc cuvinte seci, căci m-am admonestat destul penru păstrarea lor până acum, și-o tuse aspră se învolburează deodată din ai mei plămâni umbriți acum de golul rămas.
Vocea îmi piere. Strigătul surd al miază-nopții o cheamă, o caută, o redenumește. Apoi se stinge.Image


I’m lost

ah ce-abis și ce frumos
brațele-mi aleargă către un ghimpe veninos
al umbrei tale noapte.
o izbeliște mă împrăștie,
mă distruge și 
mă doboară 
pe o notă rece, 
pe un glas mut și 
sugrumat. 
cutreier odată cu pustiul,
zvâcnesc spre infinit, 
spre locul unde-odată 
tu, soarele și luna 
ați venit.
singuratic, tăcut și docil
ascult vocea-mi interioară
ce zbiară printre dinți
și se risipește 
în negura din-prejur.
mă pierd și cad
și văzduhul mi-e aproape
și mă înec în el,
dau de pământ,
pământ noroios
pământ aspru, negru
și trist
și rămân acolo.

Image


Astă vară

Iar mi-e murdară
de cerneală călimara..


cărți ce tind spre infinit

"Dintotdeauna fusese preocupat de infinit." Eugen Cadaru

Florinela Alexandrescu

"Lectura este o formă a fericirii. Ultima la care vom renunţa. "-Fernando Savater

lifewithyourbooks

"Să stai pe margine poate fi un avantaj. Dar vine o vreme când trebuie să intri în ring."

written in moonlight

...with drops of Jupiter in my hair.