„Tata, hai să vezi ce galben e afară”

În seara asta a fost toamnă. Cerul s-a îmbolnăvit, adică s-a îmbolnăvit de-a binelea. O atmosferă apăsătoare și-a făcut simțită prezență, urmând ca ai mei ochi verzi să ia în primire acel strat gălbui de atmosferă care s-a așezat numaidecât peste al nostru mic orășel. „Tata, hai să vezi ce galben e afară” „Cum adică? Ce e galben?” „Totul, tată, totul..”

Orașul a apus, la fel cum vom apune și noi la un moment dat, mă gândeam. Fiindcă așa arată sfârșiturile; sfârșiturile sunt precum nuanțele toamnei, un galben maroniu și-o frunză veștejită; o șoaptă a vântului și o șuierare a frunzelor copacilor – un fulger, și-apoi tăcere. Apoi negrul prinde contur și se uniformizează cu fiecare secundă trecută, cu fiecare bătaie a inimii, cu fiecare răsuflare îngreunată. Întuneric. Un întuneric dens străbate orașul împroșcând cu dezgust  trecătorii obișnuiți de pe stradă. „Bă, ce ți-o fi și cu vremea asta, zici că-i din filmu’ ăla de groază, frate” „Ia uită-te bă ce ploaie vine, îi numa’ opt jumate și-i deja așa întuneric. Ce vreme de căcat, fra’, poate se mai ia acum și curentu’ și nu mă pot uita la meci, rahat!”

Sfârșitul ăsta, însă, a fost cea mai faină chestie la care am luat parte în ultima perioadă. Să asculți natura cum se pregătește să se stingă pentru o vreme, să privești cerul plin de nori care se mișcă în neștire, să te lași pătruns de un vânt de toamnă sec, dar totodată hotărât; să guști dintr-un întuneric pur, tomnatic.

Pe fundal se revarsă o melodie destul de cunoscută de la Nightwish. O aveam într-un playlist de foarte mult timp, într-un playlist peste care am dat întâmplător recent. N-am știut cu ce să o asociez, pur și simplu; tot ce știam era că eram legată într-un fel de melodia aia. Cred că în seara asta am aflat de ce. Melodia aia era toamna sufletului meu; dintotdeauna fusese.

IMG_2825 IMG_2822 IMG_2838 IMG_2858 IMG_2857 IMG_2846 IMG_2844

Advertisements

Vis de vară

10440195_673137979434679_6380841801102672607_nVis de vară.

Să-ți cuprind cu mâinile-mi sălbatice chipul tău diafan, brăzdat de un zâmbet șters.
Să-mi las trupul ghidat de dansul valului care mă poartă într-o îmbrățișare caldă, infinită până la trupul tău.
Să-ți urmăresc ochii adânci îngropați în adâncul acestei mări ce ne unește.
Să mă izbesc de țărmul rece și pustiu, să-ți simt buzele sărate -urmărindu-le pe ale mele buze vineții.
Să-mi simt oasele spulberate, să-mi învăluie albastrul-verzui al mării ființa, să simt că îi aparțin.
Să mă pierd în tine, în tine și-n visul tău.
Să-mi săruți zâmbetul strivit, să mi-l mângâi și să-l îmbrățișezi.
Să mă scufund în ființa ta, să fiu a ta, să-mi aparți.
Să fii tu.
Să fiu eu.

August, 2014


Dor

large (55)

să-ți simt atingerea neîntreruptă,
nevinovată
să-ți gust din ai tăi ochi reci
pe care ființa-mi flămândă
îi caută în neștire
să mă pierd sub pleoapele tale
să-ți fiu somnul acela dulce
și mult așteptat

să mă lași să-mi astâmpăr dorul.

August, 2014


Un tren gonind

Continui să-mi cânți sufletul cu atingerea ta vastă și firavă, să mi-l acorzi pe-o notă joasă, să-mi zgudui și ultima fărâmă a pământului ce mi-a mai rămas sub picoare.

Tu-mi capturezi cuvintele ce corpul mi le rostește și le ascunzi în a ta caldă îmbrășiare.
Tu-mi ești luna albastră-n în miez de noapte ce-mi perturbă somnul și-mi accelerează pulsul.

Tu-mi ești parfumul trupui tău ce l-ai uitat în acel tren, la acea oră târzie.
Tu-mi ești totul și nimic, iar noi suntem un tren gonind, o atingere, o tresărire, o scânteie, un peron și, în cele din urmă, o amintire.

August, 2014

poiuhgfcvb


Insomnie

Hârtia mi-e glasul răgușit pierdut în orizontul rupt din stele iar vorbele-mi sunt frivole șiruși de însemnări neregulate pătate de cerneala unei dulci insomni. Mă-mbăt cu parfumul unei ore târzi în noapte și pășesc greori către apusul de trăiri ce se năruie în neant. Tușesc cuvinte seci, căci m-am admonestat destul penru păstrarea lor până acum, și-o tuse aspră se învolburează deodată din ai mei plămâni umbriți acum de golul rămas.
Vocea îmi piere. Strigătul surd al miază-nopții o cheamă, o caută, o redenumește. Apoi se stinge.Image


I’m lost

ah ce-abis și ce frumos
brațele-mi aleargă către un ghimpe veninos
al umbrei tale noapte.
o izbeliște mă împrăștie,
mă distruge și 
mă doboară 
pe o notă rece, 
pe un glas mut și 
sugrumat. 
cutreier odată cu pustiul,
zvâcnesc spre infinit, 
spre locul unde-odată 
tu, soarele și luna 
ați venit.
singuratic, tăcut și docil
ascult vocea-mi interioară
ce zbiară printre dinți
și se risipește 
în negura din-prejur.
mă pierd și cad
și văzduhul mi-e aproape
și mă înec în el,
dau de pământ,
pământ noroios
pământ aspru, negru
și trist
și rămân acolo.

Image


Astă vară

Iar mi-e murdară
de cerneală călimara..


The book territory

Hello! My name is Alexandra. Welcome to my blog!

Consi's Bookshelf

Suntem suma cărților citite!

Fete cu cărți

“Cărţile sunt făcute pentru oamenii care îşi doresc să trăiască altundeva.”

Adriana's Books

„O furnică nu poate răsturna un munte, dar îl poate muta din loc încet, bucăţică cu bucăţică.” — Marin Preda