Vis de vară

Vis de vară.

Să-ți cuprind cu mâinile-mi sălbatice chipul tău diafan, brăzdat de un zâmbet șters.
Să-mi las trupul ghidat de dansul valului care mă poartă într-o îmbrățișare caldă, infinită până la trupul tău.
Să-ți urmăresc ochii adânci îngropați în adâncul acestei mări ce ne unește.
Să mă izbesc de țărmul rece și pustiu, să-ți simt buzele sărate -urmărindu-le pe ale mele buze vineții.
Să-mi simt oasele spulberate, să-mi învăluie albastrul-verzui al mării ființa, să simt că îi aparțin.
Să mă pierd în tine, în tine și-n visul tău.
Să-mi săruți zâmbetul strivit, să mi-l mângâi și să-l îmbrățișezi.
Să mă scufund în ființa ta, să fiu a ta, să-mi aparți.
Să fii tu.
Să fiu eu.

August, 2014

Advertisements

Dor

să-ți simt atingerea neîntreruptă,
nevinovată
să-ți gust din ai tăi ochi reci
pe care ființa-mi flămândă
îi caută în neștire
să mă pierd sub pleoapele tale
să-ți fiu somnul acela dulce
și mult așteptat

să mă lași să-mi astâmpăr dorul.

August, 2014

Un tren gonind

Continui să-mi cânți sufletul cu atingerea ta vastă și firavă, să mi-l acorzi pe-o notă joasă, să-mi zgudui și ultima fărâmă a pământului ce mi-a mai rămas sub picoare.

Tu-mi capturezi cuvintele ce corpul mi le rostește și le ascunzi în a ta caldă îmbrășiare.
Tu-mi ești luna albastră-n în miez de noapte ce-mi perturbă somnul și-mi accelerează pulsul.

Tu-mi ești parfumul trupui tău ce l-ai uitat în acel tren, la acea oră târzie.
Tu-mi ești totul și nimic, iar noi suntem un tren gonind, o atingere, o tresărire, o scânteie, un peron și, în cele din urmă, o amintire.

August, 2014

Insomnie

Hârtia mi-e glasul răgușit pierdut în orizontul rupt din stele iar vorbele-mi sunt frivole șiruși de însemnări neregulate pătate de cerneala unei dulci insomni. Mă-mbăt cu parfumul unei ore târzi în noapte și pășesc greori către apusul de trăiri ce se năruie în neant. Tușesc cuvinte seci, căci m-am admonestat destul penru păstrarea lor până acum, și-o tuse aspră se învolburează deodată din ai mei plămâni umbriți acum de golul rămas.
Vocea îmi piere. Strigătul surd al miază-nopții o cheamă, o caută, o redenumește. Apoi se stinge.

I’m lost

ah ce-abis și ce frumos
brațele-mi aleargă către un ghimpe veninos
al umbrei tale noapte.
o izbeliște mă împrăștie,
mă distruge și 
mă doboară 
pe o notă rece, 
pe un glas mut și 
sugrumat. 
cutreier odată cu pustiul,
zvâcnesc spre infinit, 
spre locul unde-odată 
tu, soarele și luna 
ați venit.
singuratic, tăcut și docil
ascult vocea-mi interioară
ce zbiară printre dinți
și se risipește 
în negura din-prejur.
mă pierd și cad
și văzduhul mi-e aproape
și mă înec în el,
dau de pământ,
pământ noroios
pământ aspru, negru
și trist
și rămân acolo.

Astă vară

Iar mi-e murdară
de cerneală călimara..

Miază-noapte

Orbului în miez de noapte
strălucita-i lumina
calea unică și dreaptă
luna-albastră strălucea.

Cugetă cărări agale
în pustiul dintre nori
unde mândră și-ndurerată
își plecă capul ’napoi.

Strigăt blând al miază-nopții
strigăt singur și pustiu
aruncat c-o voce joasă
peste-abisul de-trăiri..

fragetă și fără vlagă parcă
răscoli și plânsul lunii
care falnică se-nalță
peste-un negru și-un pistrui
al culorii tale față.

îmbrăcat cu măsliniu
cu-un albastru-alb marin
mă privește-o dimineață
al trupului tău viață.

Orbului în miez de noapte
degetele-i tremurau
de ispita cel așteptă
necontenit în zori de zi.

Vocea lină-i șuiera
trupul i se desprindea
și luna-albastră strălucea..